COMPLEXUL BRÂNCOVENESC
În perioada medievală Râmnicu-Sărat beneficiază de atenție din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), care construiește, împreună cu unchiul său Mihail Cantacuzino vel spătar, un monument de artă brâncovenesc. Pisania monumentului indică perioada de construcție între 1691 – 1697, Mănăstirea fiind înzestrată cu sate, moșii, etc.
Ridicat peste o veche fortificație ce includea și construcții religioase, Ansamblul Brâncovenesc de la Râmnicu-Sărat era destinat apărării hotarului Munteniei cu Moldova, fiind și un loc de retragere în vremuri de restriște.
Complexul Brâncovenesc se compune din biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a cărei pictură originală a fost realizată de grecul Constantinos, care a pus bazele unei școli de pictură bisericească la Hurezu, și de Pârvu Mutu – pictorul de familie al Cantacuzinilor, și Casa Domnească înconjurată de ziduri cu turnuri de colț și metereze care aveau rol de apărare.
Construită din piatră și înconjurată cu ziduri, biserica a îndeplinit un rol strategic, fiind adăpost al localnicilor în calea tuturor năvălitorilor, dar a fost și o punte de legătură cu răsăritul creștin, fiind închinată mănăstirii Sf. Ecaterina din muntele Sinai.
Actuala biserică a fost ridicată pe locul alteia mai vechi, din lemn. Din cercetările specialiștilor se poate fixa ca dată certă a existenței primei obști monahale anul 1593, însă cu siguranță aceasta a existat și înainte datei amintite. Astfel, întâlnim această biserică în mai multe documente sub denumirea de „biserica grecilor din Râmnic, ce are hramul Sf. Gheorghe”.
Pictura bisericii s-a realizat după perioada de construcție (1691-1697). Modul în care a fost ridicată mănăstirea (planul utilizat, elementele de arhitectură, ziduri de incintă, etc) arată priceperea celor care au lucrat aici sub supravegherea lui Robe, Căpitan de margine sau Căpitanul Robe de Văcărești, al cărui portret este pictat în glaful ușii de intrare, în partea stângă, vis-a vis de portretul arhimandritului Averchie Sinaitul, starețul Mănăstirii Râmnicu Sărat (metoh al Sinaiului).
Conform unei inscripții pictată în glaful ușii de intrare a bisericii, în pronaos, pictorii au fost: zugravii Constantinos, Ioan, Ioachim, Stan, anul 1699, în luna septembrie 17.
Deși au existat neclarități în ceea ce privește autorul picturii, la un moment dat Pârvu Mutu apărând ca autor, Constantinos și echipa au fost autorii acesteia, în timp ce, iconostasul și chiar icoanele de hram îl au ca autor pe Pârvu Mutu.
Dacă perioada fanariotă a fost benefică pentru așezământul monahal, acesta primind multe și diverse danii, nu același lucru putem spune despre secolul XIX care a adus cu el marele cutremur din 1802, și schimbări sociale profunde și radicale ce au făcut ca starea mănăstirii Râmnic să fie precară la jumătatea secolului XIX.
După secularizare obștea monahală a dispărut, fiind reparate doar clădirile mănăstirii și transformate în sediu administrativ al administrației locale. Astfel că, în anul 1863 mănăstirea este desființată și transformată în biserică de mir, iar începând cu anul 1869 devine catedrală a orașului Râmnic, împlinind această calitate până la începutul primului război mondial. Primele lucrări semnificative de restaurare și consolidare ale bisericii încep în anul 1999, datorită demersurilor făcute de preotul paroh Bivolaru Gheorghe.
Ea însăși fiind o bijuterie arhitecturală, biserica ne descoperă câteva repere extraordinare: de la portalul din pridvor, pisania cu litere excizate, coloanele de piatră frumos sculptate, catapeteasma ce păstrează elemente de sec XVII, pictura ce cuprinde și tabloul votiv de deasupra intrării, în interiorul bisericii, până la ceasul solar aflat la exterior pe latura de sud a bisericii. Trebuie menționate și cele două plăci de mormânt, una aparținând generalului rus Arcadie Alexandrovici Suvorov înecat în râul Râmnic în 1811, și cealaltă a doi nepoți ai lui Mihail Cantacuzino.
La fel, și Casa Domnească a aceluiași Ansamblu, construită după 1697, are destinație publică fiind adăpostite aici: școala primară de băieți (mutată în acest spațiu în 1874, în fosta sală Samson, numită astfel după numele atlantului “Samson în luptă cu leul”, azi prezent în Muzeul Colecțiilor București).
Sala Samson (trapeza mănăstirii) era sala unde luau masa călugării mănăstirii și care avea în centru statuia ce îl reprezenta pe „Samson în luptă cu leul” (sculptată de Lupu Sărățean), ce purta pe umeri arcade ogivale. În 1864, după adoptarea legii secularizării averilor mănăstirești, încep lucrări de intervenție ce vizau transformarea din încăperi ale fostei mănăstiri (Casa Domnească) în edificii publice (judecătoria și poliția), refăcându-se și biserica. În alte spații au funcționat cazarma, grajdurile și remizele serviciului de pompieri. După 1870, sala a fost loc de întruniri publice, folosită apoi ca școală primară (1874).
În anul 1992 au început primele restaurări la actualul Complex respectiv Casa Domnească preluată de Primăria municipiului Râmnicu-Sărat pentru definitivarea lucrărilor de finisare.
Pe latura de nord a Ansamblului Brâncovenesc se află Stăreția (clădirea actualului Muzeu) care, după aceeași reformă a lui Al. I. Cuza, a avut întrebuințări civile și publice (Primăria orașului a funcționat în vechea Stăreție). Din anul 1978, Muzeul din Râmnicu Sărat funcţionează în localul fostei Primării, în strada Primăverii nr. 4, parte a Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, iar din anul 2007, acesta și-a mutat o parte din expoziţiile de bază (artă și istorie) în Casa Domnească din cadrul aceluiași ansamblu. În urma lucrărilor de restaurare de la Complexul Brâncovenesc, finanţate din fonduri structurale, prevăzute pentru perioada 2013-2015, instituţia și-a refăcut expoziţiile de bază, avându-se în vedere şi marcarea generozităţii donatorilor.